Prea bun pentru România

„Nu știu despre ce mă întrebați, sincer, și începeți să-mi aduceți aminte că mă întorc acasă nu neapărat cu plăcere, din punctul ăsta de vedere. Între oamenii de aici mă simțeam și eu mai mândru că sunt român”,a încheiat prim-ministrul Victor Ponta, iritat, subiectul Duicu, în conferința de presă, desfășurată astăzi, la baza millitară românească din Kandahar. Cu această ocazie, am aflat că premierul are goluri de memorie – aici a uitat cine era Elisabeta Ponea și ce viitor de aur în justiție îi desenase pesedistul arestat Adrian Duicu, cu ajutorul domniei sale – și că mândria de a fi român a acestui patriot autodeclarat are grade de comparație.

M-aș fi așteptat, văzându-i poza țanțoșă, pe afișele electorale, lângă sloganul „Mândri că suntem români!”, ca orgoliul național al dlui Ponta să fie același peste tot și aș fi zis că i se dilată pieptul de emoție oriunde ar fâlfâi Tricolorul, fiindcă – cugeta el, pe Facebook, răsalaltăieri, de Ziua Drapelului – „Tricolorul este simbolul care ne unește în mândria de a fi români și ne reprezintă țara în lume”. Contrar însă celor afirmate în repetate rânduri, sentimentele primului ministru se schimbă în funcție de loc și de persoanele cu care se fotografiază, dar fără să atingă vreodată superlativul absolut. În deșertul afgan, contaminat de eroismul militarilor care au înfruntat, zilnic, moartea, câștigând respectul celorlalte armate, dl Ponta se simte „mai mândru” că este român, decât în țară, unde el însuși trebuie să fie viteaz în raport cu DNA, privind un presupus trafic de influență, și cu adversarii politici, coalizați împotriva sa. Pe pagina de Facebook cu 360 de mii de fani, unde a lansat aplicația „Mândru că sunt român”, fudulia lui a dat pe dinafară, dar în barca pneumatică împinsă de jandarmi pe o șosea inundată, abia dacă i-a ajuns până la genunchi. Pe scurt, îi crește ego-ul patriotic lângă olimpici, campioni și eroi, dar pentru conaționalii săi obișnuiți se consideră prea bun. Mă tem că, în sinea sa, premierul crede că trebuie să ne umplem noi de mândrie, la vederea domniei sale.

Nu-i reproșez dlui Ponta că are o părere proastă despre cetățenii țării pe care o guvernează (nu este singurul, iar mândria de a aparține pur și simplu unei națiuni în care s-a întâmplat să te naști mi se pare o vorbă goală), îi reproșez că face cu mândria națională paradă mincinoasă și că se lipește precum căpușa de românii merituoși, dându-se drept înrudit genetic cu aceștia. De câte ori se trage în poză cu elevii olimpici, mă întreb dacă aceștia sunt mândri că se înghesuie lângă ei chiar premierul Copy-Paste. Decât de sorgintea etnică, fiind mai mândru de teza sa de doctorat copiată, bănuiesc că dlui Ponta nici că-i pasă.